//
citești...
Ciclism

Road Grand Prix – Visul unei copilării de vară

În ultimele trei săptămâni s-au întâmplat o serie de premiere legate de mersul meu pe bicicletă, despre care nu am apucat să vorbesc. Însă una dintre ele se ridică peste celelalte, pentru că reprezintă un vis din copilărie şi o dorinţă arzătoare din ultimii ani, când am început să mă uit la (şi să înţeleg) cursele de ciclism. Aşadar voi povesti un pic despre Road Grand Prix – Bucureşti 2014.

Mai întâi o introducere
Când eram mic, tata, cu complicitatea financiară a lui Radu, mi-a dăruit prima mea bicicletă adevărată, „de om mare”, după care tot tânjeam. Adică una care avea cadru peste care să încalec şi, teoretic, mai mult de o viteză. Se întâmpla într-o perioadă în care începuse moda „montăn-baicurilor” în România, în care ceilalţi copii să lăudau cu câte viteze au ei (18 sau 21). Bicicleta mea, cu care din păcate nu mai am nicio poză şi nici măcar detalii, era o semicursieră rusească, maro, veche de prin anii ’50 – ’60, cu doar patru viteze, schimbător pe cadrul inferior şi doar două pinioane funcţionale: 1 şi 3. Ea îl purtase zeci de ani pe drumuri pe vecinul meu de palier, dl. Barbu. Un domn în vârstă, supraponderal – la fel ca pisica lui castrată pe care nimeni nu avea voie să o mângâie – şi care cu greu a acceptat ca eu să călăresc o bicicletă pe care nu eram încă în măsură să o preţuiesc la adevărata ei valoare. Şi câtă dreptate a avut!

Semicursiera

Cam aşa arăta semicursiera mea, dacă îmi aduc bine aminte. Cu tot cu şa pe arcuri, portbagaj, apărători şi cabluri crem.

Nerăbdător fiind, am ieşit cu bicicleta în parcul Plumbuita de la poalele blocului meu. N-am mers nici măcar 200 de metri că deja ţigănuşii de la bariera imaginară de trecere la nivel de stăvilar mi-au făcut semn să opresc. „Moamă ce bicicletă mişto. Nu mi-o dai şi mie să fac o tură?„, spune unul dintre ei, deja punând mâinile pe ghidon şi încercând să mă dea jos. Norocul meu a fost că a ţipat un trecător la ei să mă lase în pace. M-am suit iar în pedale, am făcut cale întoarsă şi de-atunci n-am mai ieşit cu ea. A venit vara cu drumurile ei la ţară şi abia acolo aveam să îmi fac de cap. Mergeam mult, 10-20 de kilometri zilnic până în satul vecin. Îmi făceam drum pentru orice: pâine de la magazinul din satul vecin, lapte din piaţa de la 4 kilometri depărtare. Ba, uneori mă duceam să mă scald şi în Prahova, la vreo 20 de kilometri distanţă, din care 10 îi făceam pe DN72, cu tiruri vuind pe lângă mine. Mergeam fără mâini pe pietriş, chiar şi în viraje, iar la „liniuţe” îi făceam să plângă pe aroganţii ăia cu 18 viteze. Mergeam în acelaşi ritm cât puteau duce ei, după care schimbam şi eu pe pinionul mic şi efectiv demaram de lângă ei. Îmi iubeam bicicleta şi coarnele ei răsucite, chiar dacă ocazional i-am pus pene de gâscă între spiţe pentru „zgomot de mobră„, sârme colorate, tot pe spiţe, pentru o cromatică frumoasă sau chiar am vopsit-o cu GRUND(!).

A venit BAC-ul, verile la ţară s-au terminat, la fel şi zilele mele de biciclit. Semicursiera mea a ajuns într-un colţ de debara, unde avea să ruginească până la ruperea cablurilor de transmisie şi de frână. Dar gândul mi-a rămas mereu la ea, îmi spuneam mereu că „vara viitoare o recondiţionez” şi că o să cutreier iar pe unde pot. Când m-am mutat cu Cristina, mi-am luat şi bicicleta cu mine în aceeaşi speranţă. Într-o zi a venit însă vestea cea tristă. Cristina a dus-o la un service să îmi facă o surpriză de ziua mea, iar cei de-acolo i-au spus că piesele, vopsitul şi tot tacâmul costă mai mult decât o cursieră nouă. M-am resemnat şi am dat-o de pomană unui băiat nepretenţios, jurându-mi că odată şi odată o să pun din nou mâinile pe un ghidon de cursieră şi că o să mă întrec iar pe drumurile patriei.

rose

ROAD GRAND PRIX – Bucureşti 2014
Acel moment a venit, după jumătate de an de tatonări (şi stresat nevasta) şi după două luni de aşteptat să fie onorată comanda, pe 10 august 2014, la Road Grand Prix – Bucureşti. Primisem de câteva zile cadoul perfect, aparent pentru mai multe zile de naştere în avans :)) , o bicicletă Rose Pro-SL 2014.

Road Grand Prix este un turneu de concursuri de ciclism de şosea desfăşurate în diverse oraşe ale ţării. Este un turneu organizat de Alex Ciocan, multiplu câştigător de concursuri de şosea, MTB, triatloane, comentator de ciclism la Eurosport. Un om care are ciclismul în ADN şi care prin concursurile astea încearcă să relanseze în România, în rândul amatorilor, şi ciclismul de şosea. Mai mult, el este şi reprezentantul Rose în România, un detaliu despre care aveam să aflu abia după ce mi-am ales bicicleta, dar o coincidenţă ce avea să îmi inspire încredere în achiziţia exclusiv online a Rositei. A treia etapă a turneului s-a desfăşurat la Bucureşti, pe un circuit în jurul Casei Poporului, care trebuia străbătut de câte ori puteai într-o oră şi jumătate.

Am ajuns în Piaţa Constituţiei, am dat o tură de recunoaştere să văd cum e traseul şi cu trafic închis, după care când am ajuns la zona de start am aflat că trebuie să îmi prind numărul pe dreapta, nu pe centru. Dă-i şi desfă acele de siguranţă (au fost 6, Alex, nu 5! :)) ), la bustul gol, pe scena de premiere, cu spatele la lume. Înţeleg din unele poze că organizatorul m-a avut ca background la unele „transmisiuni”. Să fiu iertat! :)) . Apoi m-am dus la start, unde îl cunoşteam doar pe Lucian, care deja ocupase un loc în primul rând. Ieşisem o singură dată cu el la o „tură”, când cică s-a odihnit, de a scos untul din mine cu o medie de 30 şi ceva la oră. Deci îmi ştiam condiţia şi scopul meu pentru acest „botez” era doar să nu termin ultimul. Am plecat foarte tare, pe prima tură reuşind să îmi bat toate recordurile personale, mai puţin cel de pe „căţărare”. Asta pentru că acolo am fost nevoit să frânez de frică să nu cad sau să mă lovesc de cineva în virajul dinainte, dar şi din cauza aglomeraţiei şi a celor care deja începeau să încetinească pe rampă. Şi pe prima coborâre am tras de frâne, însă m-am revanşat la al doilea tur când am atins şi un maxim de 63,4 kmh. Al doilea tur a fost însă şi ultimul în care am reuşit să mă ţin după grupul fruntaş. Nu am încă nici plămânii şi nici picioarele să mă ţin după el, iar pulsul deja o luase razna.

Road Grand Prix - Heart rate analysis

Analiza HR după Road Grand Prix. Oare eram emoţionat la start?

Am început să pierd cam 30-40 de secunde pe tur, dar în acelaşi timp am început să şi depăşesc oameni veniţi cu MTB-urile sau cu… alte biciclete. Mă simţeam ok, doar că începusem să pedalez cam singur. Cei pe care îi prindeam din urmă (desprinşi şi ei din pluton), mergeau prea încet pentru ritmul meu, iar cei care veneau din spate, mergeau prea repede. Doar preţ de vreo 3 tururi am reuşit să mă lipesc de un grup de 5 oameni şi să mai stau şi eu la plasă, însă după fiecare urcare pe Calea 13 septembrie oamenii se rarefiau şi nu se aşteptau. Fiecare pentru el. După vreo oră de mers am fost depăşit de pluton de două ori, însă am constatat că mi se termină şi apa, ceea ce nu îmi plăcea deloc. N-aveam la mine nici geluri, nici batoane. Doar apă chioară şi niciun cunoscut care să îmi umple bidonul. Am văzut însă atât de multe bidoane pierdute pe traseu şi „alimentări” ratate încât cred că am făcut bine când am ales să îmi drămuiesc ce mai aveam. Am suferit, pentru că în jumătate de oră am mai fost depăşit de încă două ori de pluton. Când am auzit însă talanga ce prevestea ultimul tur am avut puterea să zâmbesc şi să măresc puţin ritmul. Am terminat pe locul 61 din 91, după 18 ture, într-o oră şi 37 de minute, 40 de secunde. Cu 4 ture şi vreo 3 minute jumătate în urma câştigătorului, Andrea Benfenati, la categoria mea de vârstă, 30-39 ani.

În pluton

După ce m-am hidratat bine, m-am dus să privesc startul din seria a doua, unde lua parte şi Echipa Naţională a României, cu profesionişti ca Edi Grosu sau Andrei Nechita, printre participanţi. Aici s-a format repede un grup de elită care îmi părea că merge cu viteze ameţitoare. M-am retras în Piaţa Francofoniei pentru a îi urmări şi pe „căţărare”, unde m-am nimerit lângă doi domni în vârstă care vorbeau despre ce a fost ciclismul odată şi în ce condiţii se desfăşura el. Nu s-au simţit lezaţi de prezenţa mea, iar eu am ascultat încântat tot ce povesteau, aruncând câte-un ochi şi la cursă. Nu ştiu cum îi cheamă şi ce rol aveau ei, însă câteva idei, sper că nu greşite, am reuşit să îmi fac. Unul dintre ei cred că era antrenorul lotului naţional, pentru că îşi făcea destul de repede calcule despre strategii şi striga la Frunzeanu, care plecase cu Nechita în faţă, să îl aştepte pe Edi Grosu că atacă şi el în curând. Cred că a băgat vreo 6 sprinturi la deal după ei ca să poată să le vorbească. Celălalt era uşor amuzat că nici măcar la RGP nu îi lasă pe copiii ăia să se distreze, să îşi facă fiecare damblaua. Sincer să fiu, nici nu cred că Nechita avea vreun gând să îl aştepte pe Grosu, ci pur şi simplu şi-a văzut de ritmul lui. Doar Frunzeanu cred că a căzut puţin în capcană şi a rămas în urmă, fiind depăşit în cele din urmă chiar şi de Grosu, care nu a prins podiumul aşa cum spera antrenorul.

Ce m-a uimit însă este că acest al doilea domn ne-a spus, mie şi unui alt tinerel care se lipise de grup şi care îl ajuta pe antrenor cu cronometrarea diferenţelor dintre grupuri, că el are vreo 74 de ani. Nu vreţi să ştiţi că eu iniţial când am ajuns lângă ei le dădeam cam 51-52 de ani. 74 de ani!! WOW! Păi, dacă o să arăt şi eu aşa la 74 de ani, mă jur că voi continua să biciclesc. Tot el făcea mişto de bicicleta mea, cu „piese din plastic” care se sparg, pe când el n-a schimbat nicio piesă importantă timp de 30 de ani. Vorbea mult despre Campagnolo şi despre un pinion celebru, „cel mai căutat”, care, îmi cer scuze, nu am reţinut cum se numea. Când s-au rupt Nechita cu Frunzeanu, cei trei urmăritori au început să se certe. Unul îşi băga p**a verbal că ceilalţi îşi bagă p**a la figurat şi nu duc şi ei trena. „Bătrânii” imediat au urlat la ei să îşi ţină pliscul, după care ne-au povestit că pe vremea lor era un comisar de cursă (iar nu am reţinut numele) care te dădea afară din cursă la orice înjurătură pe care o spuneai. Nici nu ştiu când a trecut timpul ascultându-i pe cei doi domni, cert este că mi-a făcut al naibi de multă plăcere. Mi-au oferit o experienţă completă la RGP: cu adrenalină în cursă, cu doi tineri ciclişti ai României foarte promiţători şi flashback-uri memorabile. Chiar dacă mulţi au fost alungaţi de caniculă, la final am fost destui care să îi aplaudăm şi pe învingătorii de la toate categoriile, dar mai ales pe un tânăr admirabil, Theo Matican (foto), sportiv Special Olympics, care a continuat şi a terminat cursa, chiar şi după ce a căzut, cu sânge şiroind pe faţă. Mi-a plăcut şi mai revin! Data viitoare sper să fiu mai pregătit, cu mai mulţi kilometri în picioare, pentru că dornic şi entuziast sunt de pe acum.

Theo Matican

Ce-am mai făcut vara asta
Tot pe 10 august am „sărbătorit” şi un an de Strava, aplicaţia care îţi înregistrează rutele pe care le parcurgi, timpii totali, dar şi pe segmente mai mici definite de fiecare dintre utilizatori. Tot din Strava vine şi statistica conform căreia în acest an am parcurs 2.400 de kilometri în 120 de curse. La mulţi ani şi kilometri!

Cea mai lungă cursă făcută până acum a avut loc pe 5 august, cu puţin timp înainte de RGP. Am făcut-o pentru a mă împrieteni cu Rosita şi pentru că voiam să fac ceea ce Strava numeşte „Gran Fondo„. Adică 130 de kilometri dintr-o bucată. Eu am făcut 134,2, în mare parte de unul singur. Şi mai puteam, dacă nu venea seara peste mine şi nevoile casnice.

Pe 2 august am luat startul şi la Zimbrăria Neagră XC 2014. Al doilea meu concurs de suflet după Prima Evadare. Dacă la prima ediţie am terminat în top 10 din coadă, de data asta am reuşit să reduc timpul cu aproape o oră şi să termin pe locul 79 din 238, dintre băieţi. Am căzut de două ori, fără repercusiuni; lanţul a căzut şi el de două ori, reuşind să îmi taie din elan şi nervi înainte de urcuşul prin vie; dar per total a fost bine şi frumos.

Zimbraria Neagra 2014 - Caius Bololoi

(foto: Caius Bololoi)

 

Pe 26 iulie am făcut şi cea mai mare căţărare pe munte, un HC de 829 de metri, într-o cursă alături de Radu de 80 de kilometri, cu 2500 metri diferenţă de nivel. Am urcat pe TransBaiului din Poiana Ţapului, cât ne-am priceput noi să ţinem ruta, ne-au trecut toate transpiraţiile când ne-am întâlnit cu o turmă de câini fără cioban (trăiască Poieni cu merişoare) şi ne-am strecurat cu emoţii pe lângă cele 5-6 stâne de pe parcurs. Dar a meritat, mai ales pe coborârea în lungul Prislopului, iar apoi pe Valea Doftanei. Pentru că am greşit drumul şi ne-a fost lene să ne întoarcem, am ajuns pe Valea Fiarelor şi am blestemat fiecare urcuş de până la 40% pantă, pentru ca în final, după ce am trecut de Nistoreşti, pe DN1, mie să mi se rupă ceva la caseta de pinioane şi să pedalez în faţă ca în spate. Adică în gol. Bine că mai aveam 5 kilometri până la sosire.

Juve bike pe Transbaiului

Panorama Transbaiului

Şi, în fine, ultima experienţă şi cea mai proaspătă, prima mea tură de noapte (jumate pe lumină), prima alături de grupul Veloprietenii şi prima în care m-am aflat pe şosea într-un pluton mai mare de 3 persoane. Am făcut ceea ce numim noi Tour de Snagov. Vreo 90 de kilometri, cu o medie de peste 32 kmh. Am plecat vreo 14, dar în grupul fruntaş, în care am rezistat cu brio, am mers doar 7. Am dus şi trena, am învins şi canicula şi mi-am bătut mai bine de 20 de recorduri personale pe traseu.

Acum urmează o perioadă de recuperare în care voi încerca să mă axez pe alergat şi înot, pentru că pe 6 septembrie vine Triatlonul de la Mamaia peste noi şi e păcat să ratăm aşa frumuseţe de concurs. :)

 

Mulţumesc tuturor fotografilor pentru amintiri:

Marius Zamfir 10505249_911770775504321_159796388997195252_o

Pe final de cursă (foto: Marius Zamfir)

 

10410732_488193967949680_6102481632506550497_n

La finalul „căţărării” (foto: 2Eyes)

 

Jinx TheTomcat 10530955_1485135171730746_1027655209232707620_n

Pe coborâre (foto: Jinx TheTomcat)

 

10600400_708391682566711_4641054536599430104_n

Singur, după o nouă căţărare. Cu suficient avans în faţa urmăritorilor pentru a avea timp să îl salut şi pe Florian :)) Un fotograf nelipsit la marile evenimente cicliste, care aleargă în toate direcţiile, neîncetat, pentru a surprinde fotografii unice, în ţinută de jumătate ciclist – jumătate robot. (foto: Florian Răducanu)

 

Foto main: Alex Dumitrescu

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

August 2014
L M M M V S D
« Iul   Sep »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Clasament Serie A

1. Juventus
%d blogeri au apreciat asta: