//
citești...
Ciclism

Trofeul Muscelului 2014. Ultimul, până data viitoare

c Anul trecut a fost atât de secetos încât am mers cu bicicleta prin păduri inclusiv în noiembrie, decembrie, chiar şi în ianuarie. Când mi-am făcut planurile de concurs pentru sezonul ăsta cu siguranţă speram ca vremea să fie din nou la fel de blândă. A fost însă exact pe dos. Nu îmi aduc aminte să fii trecut mai mult de zece zile legate fără să plouă, iar asta, pentru pădurile de aici, de la câmpie, înseamnă că noroiul este mereu prezent. Aşa că am început să tai din listă concursurile, unul câte unul.

Trofeul Muscelului venea însă după o săptămână aparent uscată, urmată de alta cu ploi foarte scurte. Locaţia era aproape, traseul nu părea foarte greu. Răzvan Jugănaru, organizatorul, chiar se jura că este accesibil inclusiv amatorilor. Nu l-am crezut chiar pe cuvânt (vezi experienţa Ziua B), însă era clar că nu putea să pună foarte mari probleme. Aşa că pe ultima sută de metri m-am decis, împreună cu Radu, să mergem la Câmpulung. 32 de kilometri cu 1.000 metri ascensiune. Primul meu concurs după Prima Evadare 2014.

Deşi nu mai sunt de mult timp la primul concurs, nu am pretenţii de podium şi nici griji legate de traseele pe care mi le aleg, nu reuşesc neam să scap de emoţii. Mi se întâmplă la fiecare concurs sau chiar şi la plecări mai lungi planificate mai atent. În seara dinaintea concursului, pe la ora 22.00 mi se facu somn. Dar gândurile tot la Muscel îmi zburau. Aşa că am apelat la somniferul ajutător: tv-ul. Am dat direct pe History, unde emisiuni ca „Războiul depozitelor” sau „Aşii amanetului” îmi asigură tranziţia în lumea viselor de foarte multe ori. Dar, ce să vezi, astea nu începeau până la miezul nopţii. Am zapat până pe Cinemax unde un film despre trei agenţi Mossad bântuiţi de secrete părea destul de soft cât să mă adoarmă. Ţeapă! The Debt, cu Hellen Mirren şi Sam Worthington, m-a prins şi m-a ţinut până la final. S-a dus şi somnul meu, iar „serialele” de pe History deja nu mai aveau niciun efect. În gând mă căţăram deja pe munte, în realitate îmi venea să mă caţăr pe pereţi. Aşa că, pentru a nu ştiu câta oară, în noaptea concursului am dormit mai puţin de 5 ore.

Dimineaţa, rutină: apă, mic dejun, bagaj. Un RedBull pe drum şi un baton proteic. Dar nu orice baton, ci unul cumpărat din piaţă, de la un chioşc specializat în pâine. Asta de lene să mai merg 5 minute până la Mega Image. Bleah! Nu mai ştiu ce firmă era, dar ştiu că am mâncat jumătate şi restul, precum şi batonul pentru crusă, le-am aruncat. Ambalaj ieftin, conţinut asemenea. Speram să îmi cumpăr de la start ceva de calitate, însă nu am găsit nicio tarabă de gen, poate singurul neajuns al concursului. M-a salvat Radu cu un gel pe care aveam să îl păstrez până spre final. Am ajuns la Câmpulung destul de repede, în grafic, chiar şi după ce pe autostradă nişte concurenţi au încercat să ne şicaneze. Cică era ceva în neregulă cu roata de la una dintre biciclete. Am oprit pe dreapta şi… nimic. Doar că una dintre roţi se învârtea. Pff, ce proşti! Ei n-au înţeles că Stendy îşi făcea încălzirea. Ne-am continuat drumul fără alte turbulenţe, doar cu parcatul în Câmpulung ce ne-am mai chinuit un pic. Am nimerit într-o staţie de taxi, unde localnicii au avut grijă să ne facă observaţie că îi încurcăm. De parcă în fiecare zi vin o sută de maşini din Bucureşti să le ocupe parcările. Oameni înţelegători, ce să mai! :))

Şi am ajuns la start. Lume multicică, Jugănaru ne-a făcut şedinţa tehnică, după care a vorbit Corina Ungureanu. A îndrugat ceva pe-acolo, după care brusc am auzit: 3, 2, 1…! WTF? Stai femeie să dau drumul la Strava! Primii 2 kilometri au fost lejeri, prin oraş, pe asfalt, după care s-a dat şi startul oficial… fix pe o căţărare pe drum pietruit. Offf! Ştiam eu că trebuie să mă bag în faţă pe asfalt, mai ales când văzusem câţiva chinuindu-se inclusiv pe un pod mic. Nu cred că am dat 100 de pedale şi a trebuit să mă dau jos, pentru că în faţa mea era blocaj. S-a dus tot avântul meu, iar push-bikeul pe mine mă termină la ce fizic am. Am prins o porţiune plată un pic mai sus, m-am suit iar pe şa şi am continuat urcarea. La un moment dat s-au făcut două cărări: una scurtă şi mai abruptă, pe care mulţi au preferat să facă push-bike, cealaltă mai domoală, şerpuită şi mai lungă. Am ales să pedalez şi eram cam singurul din grupul meu care făceam asta. Majoritatea cicliştilor a preferat să împingă. Aproape de „summit” panta s-a îngreunat şi, văzând că nu mai e mult până sus, dar având şi un raport al vitezelor foarte prost ales din care nu mai puteam ieşi, am descălecat pentru a doua oară. Am ajuns sus şi greul părea că a trecut. Ce vorbeşti, mă! Prima coborâre, cea de după punctul de control (nu ştiu dacă era şi de alimentare), acolo unde câţiva deştepţi au crezut că e bine să taie traseul şi au ratat covorul de cronometrare :)) , a fost horror! Era destul de rapidă, însă cu petice de iarbă udă şi mult noroi. Am preferat să fiu depăşit şi să merg prudent, la limita pe care o simţeam eu. Au fost şi porţiuni foarte tehnice, pe o pantă îmi aduc aminte că stăteam cu un picior în pedală, iar cu celălalt pe versant şi bicicleta, pusă de-a curmezişul, se ducea constant la vale. Când am ajuns jos, mă dureau mâinile cât nu mă duruseră picioarele pe prima urcare. Cam atât de naşpa mi s-a părut.

b La şedinţa tehnică, Jugănaru ne-a avertizat că o să întâlnim şi porţiuni cu noroi cât juma’ de roată, dar şi un râu după ele care o să ne bucure. Au urmat alte două urcări pe bicicletă (categoria 4, conform Strava, cu pante medii de 8 şi 9%) pe care am putut să le abordez corect şi să le parcurg în întregime nu doar pe bicicletă, ci chiar în şa. Pe coborâri mai treceam prin câte-o baltă cu noroi, unele mai mici, altele mai adânci şi mă tot gândeam la râul ăla care ar fi adus, cel puţin teoretic, sfârşitul noroiului. Şi râul nu mai venea. Întâlneam însă copii pe traseu. Mulţi, entuziaşti şi frumoşi. Cu mâinile întinse ca să bată cineva palma şi cu ei. Alţii ofereau apă, din sticle de doi litri servită în pahare de sticlă. Nu m-am oprit, că aveam destulă, ba chiar i-am dat un bidon şi unui alt concurent. Dar mi-a plăcut implicarea copiilor. Te încurajau la capătul căţărărilor şi îţi dădeau informaţii destul de exacte cu privire la lungimea rampei. Informaţii mult mai exacte decât cele date de unii voluntari, care atunci când pe ciclocomputer scria 30km mi-au spus că mai am 7-8 până la final. Parcă mi-au dat cu ceva în cap.

d

Au mai urmat un câmp foarte vălurit, porţiuni de plat pline cu noroi şi râul din poveşti. Nu mai ştiu în ce ordine. Cert este că râul ăla chiar a fost fain. Mic, dar răcoritor. L-am străbătut într-o clipită şi mi-am continuat drumul spre finiş. Mai era puţin când în faţă mi s-a arătat el: un deal prea mâlos şi prea abrupt ca să mă ambiţionez să îl urc pe bicicletă. Am încercat, am început să derapez şi am simţit şi un început de cârcel. M-a luat şi foamea. M-am resemnat cu ideea că avea să mai fac încă un push-bike, aşa că am coborât, am mâncat o banană şi am trecut la împins. A trecut repede coşmarul şi deja auzeam ţipetele şi vocile de la finiş. Aproape că mă relaxasem, când văd că drumul o ia printr-o pădure foarte întunecată. Eh, hai, cât de greu poate să fie. Devin iar atent la drum şi văd că după rampele scurte şi agresive vin nişte coborâri pe măsură: şerpuite, cu rădăcini, noroi, pietre. Am fost atât de marcat de acest finiş greoi încât atunci când am ieşit din pădure, pe asfalt, la 40 km/h am început să trag de frâne de frica a ceea ce putea să urmeze. N-a mai venit nimic, decât o curbă la stânga şi un finiş pe muzică rock. Locul 26 (cifra mea preferată!) din 83 la nivelul meu de competenţă şi undeva pe locul 93 din 230 pe întreg traseul. 3 ore, 8 minute şi 40 de secunde – 33,5 kilometri – 956 elevation. Ritm cardiac (că acum am şi d-astea :)) ) – jumătate în zona 3, jumătate în zona 4. 168 în medie.

d

M-am îndopat cu biscuiţi şi apă la finiş şi i-am zis lui Radu că săptămâna următoare, adică asta ce a trecut, cu siguranţă nu merg la Malaia (Vâlcea), care se anunţă mult mai greu.

Pentru ce atâta chin?”, am întrebat. Pentru ca a doua zi să regret că s-a terminat, iar o săptămână mai târziu să ne aventurăm benevol pe un traseu mult mai greu decât cel de la Malaia. Dar despre voi povesti zilele următoare :).

Anunțuri

Discuție

3 gânduri despre &8222;Trofeul Muscelului 2014. Ultimul, până data viitoare&8221;

  1. ciudat „review-ul” tau …mai ales „Pentru ce atat chin

    Scris de George R. | Iulie 29, 2014, 23:20
    • Am tot schimbat finalul de l-am ametit. Updated now :)
      Ideea era ca dupa concurs parea ca am trecut printr-un chin, ca a doua dimineata sa regret ca s-a terminat, iar o saptamana mai tarziu sa nu am nicio ezitare in a face un traseu si mai greu, chiar benevol.

      Sau altceva era ciudat?

      Scris de Cornel P. | Iulie 30, 2014, 00:17

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Iulie 2014
L M M M V S D
« Iun   Aug »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Clasament Serie A

1. Juventus
%d blogeri au apreciat asta: