//
citești...
Atletism, Ciclism

De la crosurile copilăriei la Winter Tri Challenge – un drum de 18 ani şi gustul unei noi victorii

1959803_827327983949654_1359237834_n
Mi-a plăcut întotdeauna sportul. Să îl privesc, dar şi să îl practic. Poate a contribuit la asta şi faptul că am fost de când mă ştiu slab spre foarte slab sau că în copilărie mai aterizam pe la antrenamentele de baschet ale surorii mai mari. Nu ştiu. Cert este că nu cred să fi lipsit vreodată de la ora de sport fără un motiv bine întemeiat sau să fi zis pas la vreun joc care implica şi un pic de alergare. Fie el fotbal, leapşa, castel ş.a.

Îmi plăcea aşa de mult să alerg încât ţin minte că l-am bătut pe tata la cap o bună perioadă de timp să mă ducă la atletism. Într-un final, după ce am dat examenul de repartizare de la finalul clasei a patra, a cedat. Mai ales că intrasem la „A”. Venise un antrenor în şcoală la racolat, le-am povestit părinţilor de el şi m-am prezentat la preselecţia anunţată. Nu mai ţin minte exact ce s-a petrecut acolo, dar am o vagă amintire că metodele de antrenament nu prea l-au mulţumit pe tata, aşa că jumătate de an mai târziu am ajuns să fiu legitimat la CSS Rapid şi să fac antrenamente pe stadionul Dinamo, fiind la vremea respectivă, aţi ghicit!, fan Steaua.

Au urmat doi ani frumoşi: cu antrenamente de două ori pe săptămână, cu propria mea geantă sport, cu schimbat şi făcut duş la vestiar, cu tartan, cu ghete cu cuie, cu nisip, cu 2-3 concursuri pe an şi cu multe lucruri învăţate. Fizicul meu i-a făcut însă pe cei din jurul meu să mă împingă de la spate către crosuri, pentru că, statistic, cei slabi şi fără prea mulţi muşchi erau alergători de cursă lungă. Mie însă nu mi-a plăcut să alerg mai mult de 400 de metri niciodată, pentru că mă plictisesc. Sunt o persoană foarte activă şi agitată, iar în momentul în care intru într-o alergare lungă, după o perioadă încep să mă întreb: „Ok, so what’s new? Fac asta de zece minute„. Chestia asta mă termina psihic, iar durerile de splină, claviculă sau tibii nu făceau decât să sporească antipatia. Dar nici la viteză nu eram bun, pentru că îmi lipsea forţa. Aşa că mi-am găsit refugiul în probele un pic mai tehnice, precum garduri sau săritura în lungime (triplu salt doar în joacă). N-a fost însă suficient ca să alerg mai departe, iar în prag de clasa a 8-a, care se sfârşea cu examenul de admitere la liceu, am renunţat.

De ce povestesc asta? Pentru că după un cros de 1.500 de metri din iarna lui 1996, dacă nu mă înşel, pe strada Maior Ion Coravu, am mai alergat doar de două ori peste o mie de metri, în 18 ani. Prima oară la BAC, când am terminat printre ultimii, gâfâind, rupt de oboseală şi de stres, şi a doua oară la un cros Petrom pe Kiseleff, mai ca la marş, mai ca la plimbare, cu simpla miză de a mă mişca. Anul ăsta însă simt că am alergat deja cât să recuperez tot asfaltul pierdut, pentru că am participat la cea de a III-a ediţie Winter Tri Challenge Izvorani 2014.

triAnul trecut am început să particip la concursurile de mountain-bike (detalii într-o postare ulterioară), însă când deja era aproape toamnă. Astfel că în 2014 nerăbdarea era la cote alarmante şi am profitat de primul concurs care s-a ivit în cale. E TRIATLON? Şi ce!? M-am uitat un pic pe distanţe, 5 kilometri nu păreau chiar imposibil de alergat, mai ales că începeam cu ei. L-am anunţat pe fratele meu şi am decis să participăm, ca ştafetă. El nu voia să alerge, eu nu voiam să înot. Amândoi voiam să biciclim. Noroc cu organizatorii, care au permis celor care fac parte din ştafetă să continue cursa şi la individual. Aşa că am zis că 500 de metri înot nu-s chiar mulţi, puteai să te odihneşti la capăt de culoar, să faci pluta etc. Prioritară era oricum ştafeta, iar finişul la individual era bonus.

Mai era o singură dilemă: pot totuşi să alerg 5 kilometri? Pe 10 ianuarie am ieşit din bloc şi am început să dau ture pe stradă. 3,4 kilometri în 21 de minute. Not bad! Nu înţelegeam cum naibii era să pic la bacalaureat proba de rezistenţă, de trei ori mai mică! Primele semne erau bune, antrenamentul serios îl începeam abia în februarie. 3,6, apoi 4,5, apoi 5,6 kilometri. De Valentine’s Day mi-am pus căştile pe urechi ca să îmi ţină companie şi am alergat chiar 10,7 kilometri (Strava Challenge addict :)) ). Apoi au început să mă doară genunchii. Am făcut pauză, am făcut iar simulări, iar genunchii. Două zile până la concurs. Diclofenac on the rocks la greu.

1796078_10153799762515332_1272885409_o
22 februarie, ziua Z. Pe o vreme uşor mohorâtă şi umedă, am intrat ultimul în cursa de alergare, cu două numere de concurs şi două cipuri, dar nu am terminat chiar ultimul. Nici după cei 12 kilometri de ciclism făcuţi chinuit pe şosea pe un 26-er de munte, nici după cele zece bazine bras şi nici din cauza celor (minim) 5 minute pierdute cu numărul de concurs care s-a desprins, cu hainele care nu mai ieşeau de pe mine la vestiar sau cu duşul ăla care nu voia să pornească înainte să intru în bazin! Mi-am bătut toate recordurile estimate la alergat, am mers decent pe bicicletă şi am reuşit să înot până la finiş. Unde Radu mă aştepta de zece minute :D. La final am primit nu una, ci două medalii de finisher (individual şi ştafetă). Mă bucur pentru ele, pentru că găsesc o satisfacţie imensă în a duce orice cursă până la capăt. Puteam să fiu şi ultimul sau să îl întrec pe Alex Ciocan (riiiight! :)) ). Nu conta. Bătălia mea se poartă cu mine însumi, cu voinţa mea şi cu perseverenţa mea. Iar victoria vine după orice cursă dusă la capăt, mai ales când faci asta din pasiune. Pentru că, dacă tot am fost în Complexul Olimpic de la Izvorani, nu trebuie să uităm vorbele părintelui Jocurilor Olimpice moderne:

L’important dans la vie ce n’est point le triomphe, mais le combat, l’essentiel ce n’est pas d’avoir vaincu mais de s’être bien battu.
                                                                                                                                                             Pierre de Coubertin

Mi-a plăcut şi organizarea celor de la Clubul Sportiv Smart Atletic. Dacă vrem să găsim nod în papură, găsim. Dar, hei, nici ruşilor nu li s-au deschis toate rozetele la Soci, aşa că nu avem de ce să fim cârcotaşi. Aparent complicată pentru novici, cursa a fost destul de intuitivă la faţa locului, cu punctele de tranziţie, modalitatea de schimb a ştafetei, depozitarea lucrurilor etc. Vremea a fost cât se putea de bună, apa din bazin caldă, voluntarii îţi zâmbeau şi te încurajau ş.a.m.d. Mă bucur că am făcut-o şi p-asta şi mă bucur că organizatorii mi-au oferit o experienţă pozitivă. Nu o să vă plictisesc cu detalii de pe traseu, dacă vreţi să le ştiţi, participaţi. Pentru că asta e important. Pentru voi şi pentru ei.

harta wintertri 2014 [294 x 194 cm]_1
PS: Azi s-a dat startul la înscrieri pentru Triathlon Challenge Mamaia 2014, competiţie intrată şi în calendarul ITU (International Triathlon Union). Să nu ziceţi că n-aţi ştiut :)

Sursă foto înot: George Hari Popescu
Sursă foto alergat: Radu
Sursă foto ciclism: Vlad Pîrîu / INCANDESCENT PHOTOGRAPHY / Urmează-ţi Pasiunea!
Sursă foto traseu: Smart Atletic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Februarie 2014
L M M M V S D
« Ian   Mar »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
2425262728  

Clasament Serie A

1. Juventus
%d blogeri au apreciat asta: