Engage!™

Va prindeti voi ce si cum…

Se boteaza rromul lui Dumnezeu

 Căldură mare-n Bucureşti zilele astea. Tocmai bine să te duci la un ştrand sau la o piscină sau, de ce nu, pe lacul din faţa blocului. Când eram mic era cea mai bună soluţie. Îmi lua 30 de secunde să ies din bloc şi să fac o baie. Cu timpul au apărut cai morţi, boli peste boli şi o scârbă inimaginabilă faţă de lacul Plumbuita. Puţini se mai încumetă acum să stea la plajă în parcul neamenajat, printre rahaţii câinilor ne şi comunitari şi sub privirile pescarilor amatori care atârnă ore întregi plasa-n apă pentru două fâţe şi trei sticle goale de Cola.  Şi mai puţini sunt aceia care mai fac baie în apa nelimpede şi necristalină şi urât curgătoare a Râului Colentina. Poate doar câţiva “localnici” ai parcului. Cam atât.

 Lacul a căpătat însă alte rosturi. Este confundat mai nou cu apa Iordanului. Cum mă uitam eu pe geam că începea ploaia, văd la o lungime de lac mai încolo multă lume adunată. Iniţial am crezut că s-a înecat vreun puradel şi că îl scoate cineva din apă. Cum proteveul nu era la faţa locului, am zis să îmi iau eu aparatul foto şi să îi trag în poză, că, deh, poate ofeream nişte imagini în exclusivitate. Descarc pozele pe calculator şi.. surpriză, era de fapt un… botez (cred eu). Dacă cineva cunoaşte că ar fi vorba despre un alt ritual, să îmi împărtăşească şi mie informaţia, pentru că oamenii păreau foarte serioşi şi nici ploaia torenţială nu i-a alungat spre case. Doar sunetul îmbietor al manelelor şi micii sfârâind pe jar le-au captivat mai mult atenţia. Da, aceeaşi mici şi aceleaşi manele ca în noaptea de Înviere.

Apus de Înviere

 Am rămas dator (faţă de mine, în primul rând) cu o impresie de la Înviere. Am fost, ca în majoritatea anilor, la Mănăstirea Plumbuita, cea de peste lac. Mănăstirea, aşezată de-a lungul râului Colentina, a avut mai multe destinaţii importante în istoria Bucureştiului. Ctitorită în 1560 de Petru Cel Tânăr, Plumbuita a servit ca loc de pregătire a matriţelor, a avut una dintre cele mai de seamă poziţii în lupta pentru apărarea Bucureştilor, iar în 1848 a avut rol de închisoare politică. Mai multe detalii aici   ca să pot continua şi restul expunerii. 

Dacă în trecut mă duceam, în mod tradiţional, să iau lumină, ca apoi să vin repejor acasă şi să privesc firul galben de lumini ce se scurgea printre copacii din parc şi se pierdea în luciul întunecos al lacului, de această dată am plecat la slubja de Înviere cu câţiva prieteni din copilărie, cu gândul bine premeditat de a nu mai face parte din acel grup de oameni care pleacă imediat acasă. A fost însă o experienţă eşuată. Slujba de altădată a durat doar câteva minute după miezul nopţii, după care, dat fiind faptul că Romantica transmitea live din curtea Plumbuitei, a urmat un lung mesaj venit de la Patriarhie.  

Am tot sperat că se termină şi mai prind ceva din slujbă. Nu a fost aşa. După o oră şi jumătate am cedat nervos, mai ales după mesajele subtile probăsesciene, şi am plecat acasă (e drept am rezistat mult mai mult decât puştii pe care îi auzeai după primul «Hristos a Înviat din morţi…» spunând “hai, bă, mai stăm, că să moară mama de nu m-am plictisit”). Luminile din parc nu mai existau. Erau înlocuite de o instalaţie improvizată de iluminare a unui grătar făcut pe pajişte de câţiva ţigani din zonă. Manelele date la maxim şi micii sfârâind pe grătar. Sunt sigur că Guţă nu cânta de Iisus Hristos şi nici micii nu erau din carne de miel. A fost o noapte în care Învierea a murit pentru mine. Sper ca la anul să învie în altă parte, oriunde numai în Bucureşti nu…