Cornel A. Preda

Un joc video a stârnit controverse în Statele Unite ale Americii şi nu este pentru prima oară când se întâmplă asta. De această dată este vorba de un joc despre „luptele de cocoşi”, în care actualul jucător de baseball în Major League , Pedro Martinez, şi fostul jucător Juan Marichal sunt protagonişti, iar două grupuri care se ocupă cu protecţia animalelor le-au cerut acestora să îşi prezinte scuzele întregii naţii americane. De ce? Pentru că luptele organizate între animale, fie cocoşi sau câini, sunt interzise în toate cele 50 de state şi oferă un exemplu urât copiilor americani. „Aceste lupte implică tortura asupra animalelor spre excitarea spectatorilor, care se bucură de violenţă şi de sângerări. Jucătorii, cu bune şi rele, sunt modele în cultura americană, în special pentru copii”, a declarat Wayne Pacelle, preşedintele Societăţii Umane din Statele Unite, pentru International Herald Tribune.

O industrie care ucide
Însă în Republica Dominicană, de unde provin cei doi jucători mai sus menţionaţi, luptele de cocoşi reprezintă un simbol al spiritului de luptă al ţării. Este o sărbătoare, ba chiar un sport. Al doilea cel mai popular după baseball, care se bucură de succes graţie celor 99 de dominicani care au evoluat în Major League în 2007. “Este o parte din cultura dominicană”, spun localnicii. Aproape fiecare cartier şi sat din Republică are o “gallera”, o arenă pentru luptele regulate de cocoşi. Peste 1500 de “gallere” sunt înregistrate la Comisia Naţională a Luptelor de Cocoşi, iar “această industrie oferă locuri de muncă pentru mii de oameni”, spune Junior Arias Noboa, preşedintele Comisiei.

E duminică dimineaţa şi ritmuri de merengue se aud în boxele clubului Gallistico de San Martin, din cartierul El Nueve al capitalei Santo Domingo. O dată intrat în club, însă, larma dinspre cele 106 cuşti de plexiglas acoperă orice alt zgomot. O sută şase cocoşi bat din picioare şi îşi mişcă capetele într-o imitaţie ciudată a unor boxeri ce se pregătesc de meci. Câţiva angajaţi îi îngrijesc, îi leagănă ca pe nişte copii şi le mângâie penele până închid ochii. Până la sosirea nopţii, mulţi dintre cocoşi însă nu vor mai avea ce să închidă sau nu va mai fi cazul. Ochii lor pot fi scoşi de un adversar viguros sau creierul le poate fi înţepat de cuiele de plastic ce sunt prinse de pintenii fiecărei păsări. Oricum ar fi, mulţi cocoşi vor mori, iar Jose Delio Jimenez va spune mai mult ca sigur că este un scop crud al Mamei Natură. “Dacă alături doi cocoşi, se vor lupta, dar dacă pui o mie de găini în acelaşi loc, nimic nu se va întâmpla. Aşa le este scris cocoşilor, au luptele în sânge”, a spus Jimenez, proprietarul de 69 de ani al clubului, care a recunoscut că i-a avut drept oaspeţi pe Marichal şi Martinez: “Nu este un secret pentru nimeni că lor le plac luptele de cocoşi. Nu este nimic rău în asta. Este un sport care respectă legile şi tradiţiile noastre”.

O zi din viaţa unui cocoş
Cocoşii din El Nueve îşi încep ziua în jurul orei 10 dimineaţa, când sunt cântăriţi şi li se stabileşte un oponent, iar apoi sunt plasaţi în cuşti numerotate. Apoi vine Elvin Decena, un inspector „licenţiat în cocoşi”, care foloseşte un acid ce îşi schimbă culoarea, atunci când pe penele cocoşilor se regăsesc substanţe ilegale. Asta pentru că unii proprietari prea-entuziasmaţi freacă păsările cu tutun sau alte chimicale, considerând că asta îi face să lupte mai dur. Ca să ajungă însă la Decena, cocoşii trebuie să fi petrecut în medie doi ani pregătindu-se pentru intrarea în ring. Mulţi dintre ei provin din găini renumite că oferă lumii cocoşi buni de luptă, iar până să ajungă pe mâinile inspectorului, ei sunt supuşi unei diete, ce conţine grăunţe speciale, vitamine şi antibiotice, în timp ce penele sunt întotdeauna tunse de îngrijitori profesionişti.

Soarele străluceşte pe cer, iar ora primei bătălii de la Club Gallistico de San Martin se apropie. Oamenii se pregătesc să îşi trimită cocoşii la luptă. Întâi cioplesc pintenii păsărilor cu un cuţit ascuţit, înainte să fixeze ţepii de plastic. Câteva păsări protestează, iar unele închid ochii în timp ce proprietarii îşi fac treaba, punând o panglică în jurul pintenilor micşoraţi, precum asistenţii pun la mănuşile boxerilor. Ţepii sunt ataşaţi, cu câteva picături de ceară încinsă, iar apoi fixaţi cu o altă panglică. Să înceapă lupta!

Cocoşul lui Columb. Doar un cocoş…
Conform unei scurte istorii prezentate de Comisia Naţională, prima astfel de luptă a avut loc în 1492, când Cristofor Columb a ajuns în ceea ce avea să devină Republica Dominicană. Grecii şi romanii se spune că organizau de asemenea lupte de cocoşi, iar în zilele noastre acest sport este popular şi în Indonezia, Thailanda, Mexic, Puerto Rico şi alte ţări. În Republica Dominicană, însă, mulţi spun că luptele de cocoşi sunt intrinseci faţă de identitatea naţională, în special în rândul bărbaţilor. “Este ceva nativ pentru ei”, a spus Jose Luis Ramirez, un arbitru în luptele de cocoşi. “Suntem războinici, ne place competiţia”.

Luptele sunt în special populare în regiunile rurale, spune Lynne Guitar, istoric şi specialistă în antropologie, care trăieşte în Republica Dominicană şi studiază cultura acestei naţiuni. „Ei joacă baseball, joacă stickball şi au luptele între cocoşi. Duminica, femeile se duc la biserică, iar bărbaţii se duc la «gallera»”, spune ea. Americanilor li se pare şocant ce se întâmplă cu aceste animale, însă Guitar spune că dominicanii au alte griji, decât aceea dacă sunt trataţi uman, sau nu, cocoşii. În ţara lor, 40% din oameni trăiesc în sărăcie. „Subzistenţa zilnică aici este o luptă. Mulţi nu au bani pentru medicamente, iar copiii lor se îmbolnăvesc. Aşa că, atunci când văd un cocoş că moare, au o reacţie de genul «Şi? Ce dacă? Este doar un cocoş»”, a declarat Lynne Guitar.

Să-nceapă lupta!
Un cocoş care cândva a intrat în arena de la Club Gallistico, unde doi poliţişti înarmaţi păzesc intrarea şi le cer spectatorilor să îşi depoziteze armele într-un seif. Cele patru rânduri de scaune din jurul ringului sunt ocupate imediat de cei care îşi permit să dea 300 de pesos, aproximativ 9 dolari, pe un bilet. Restul se agaţă de barele de metal ce înconjoară arena. Lupta începe când păsările sosesc în lifturi de plexiglas, ce scârţâie şi se clatină pe un traseu deasupra mulţimii. Descind în ring. Două păsări intră, doar una va pleca… învingătoare. Un sunet de avertizare se aude, cocoşii încep să se învârtă unul în jurul celuilalt. Sar în aer şi se împung cu ţepii de la picioare. Penele încep să zboare, sângele să ţâşnească peste tot pe iarba artificială a ringului. Spectatorii încep să îşi plaseze pariurile „Dos miles! Azul!”, alege unul dintre ei, pariind 59 de dolari pe cocoşul cu panglică albastră.

Lupta se termină, apoi încă una şi tot aşa. Cel puţin o luptă se încheie după ce o pasăre a murit. Altele sunt oprite când un cocoş rănit stă la pământ mai mult de un minut. Iar altele se termină la egalitate, după ce păsările s-au luptat pentru mai bine de 15 minute.

Afară, în parcare, în timp ce sirena prevesteşte debutul unei noi bătălii, un câine rătăcit printre maşini are ceva în gură. Este capul cocoşului mort.

Mai este puţin până la Crăciun. Încă 20 de zile şi spiritul sărbătorilor de iarnă ne va invada casele, cu cozonaci, cârnaţi, vin de ţară şi nu în ultimul rând cadouri, pe care, pentru cei dintre noi care încă se mai simt copii, Moş Crăciun, coborât pe horn, ni le va lăsa sub brad. Chiar dacă am aflat cu toţii că nu există, noi îl aşteptăm şi profităm de acest prilej pentru a fi alături de cei dragi, pentru a ne arăta afecţiunea faţă de ei, pentru a-i surprinde cu orice mică atenţie materială şi pentru a avea, la rândul nostru, parte de acelaşi tratament.

Există însă persoane care au încetat de mult să mai spere că îl vor (re)întâlni pe Moş Crăciun, ba unii încă nici nu au aflat de existenţa lui, cât despre desconspirarea bătrânelului venit de la Polul Nord nici că nu poate fi vorba. Ei n-au avut această şansă, din motive pe care nu are rost să le enumăr, dar sunt sigur că le puteţi intui. Ei sunt mulţi, iar noi încercăm să ajutăm măcar o mică parte dintre ei, sperând că exemplul nostru poate fi urmat şi de alţi oameni simpli, nu de instituţii ce îşi fac reclamă pe spatele nenorocirilor unor copii.

 După ce a experimentat acest mic, dar măreţ, proiect, anul trecut, Cosmin vrea să continue să ajute copiii Centrului de plasament Luminiţa şi mi-a cerut şi mie ajutorul. Astfel că primul pas spre producerea unei bucurii nemărginite pentru cei 75 de copii este să dau şi eu sfoară-n-ţară printre prieteni. Ca să citez mesajul original ”nu contează că sunt 10 mii sau că’s o mie. Să fie !”. Orice sumă este importantă, mai ales că demersul este la scară foarte mică, iar toţi care vor să fie mai aproape de aceşti copii de Crăciun sunt invitaţi la serbarea de pe 21 decembrie, ora 16.00, unde se vor împărţi cadourile. Şi pentru că dorim ca aceşti copii să uite măcar pentru câteva clipe dificultăţile vieţii şi să fie pe deplin mulţumiţi de cadouri, acestea vor fi întocmai cu ce au cerut ei în scrisorile trimise către Moş Crăciun şi care au ajuns în cutia noastră poştală.

Vă voi oferi mai multe detalii în zilele următoare şi alte lămuriri, dacă aveţi nevoie.

 Căldură mare-n Bucureşti zilele astea. Tocmai bine să te duci la un ştrand sau la o piscină sau, de ce nu, pe lacul din faţa blocului. Când eram mic era cea mai bună soluţie. Îmi lua 30 de secunde să ies din bloc şi să fac o baie. Cu timpul au apărut cai morţi, boli peste boli şi o scârbă inimaginabilă faţă de lacul Plumbuita. Puţini se mai încumetă acum să stea la plajă în parcul neamenajat, printre rahaţii câinilor ne şi comunitari şi sub privirile pescarilor amatori care atârnă ore întregi plasa-n apă pentru două fâţe şi trei sticle goale de Cola.  Şi mai puţini sunt aceia care mai fac baie în apa nelimpede şi necristalină şi urât curgătoare a Râului Colentina. Poate doar câţiva “localnici” ai parcului. Cam atât.

 Lacul a căpătat însă alte rosturi. Este confundat mai nou cu apa Iordanului. Cum mă uitam eu pe geam că începea ploaia, văd la o lungime de lac mai încolo multă lume adunată. Iniţial am crezut că s-a înecat vreun puradel şi că îl scoate cineva din apă. Cum proteveul nu era la faţa locului, am zis să îmi iau eu aparatul foto şi să îi trag în poză, că, deh, poate ofeream nişte imagini în exclusivitate. Descarc pozele pe calculator şi.. surpriză, era de fapt un… botez (cred eu). Dacă cineva cunoaşte că ar fi vorba despre un alt ritual, să îmi împărtăşească şi mie informaţia, pentru că oamenii păreau foarte serioşi şi nici ploaia torenţială nu i-a alungat spre case. Doar sunetul îmbietor al manelelor şi micii sfârâind pe jar le-au captivat mai mult atenţia. Da, aceeaşi mici şi aceleaşi manele ca în noaptea de Înviere.

M-am săturat de Eurovision până peste cap şi de toate scandalurile din jurul acestui concurs. Nici nu începuse bine concursul şi scandalurile se ţineau lanţ. Fac aici referire la runda preliminară din România, când o piesă acuzată întâi de plagiat (pentru că avea inspiraţii din folclorul ţării noastre!), a fost apoi exclusă pentru că refrenul fusese fredonat cu două luni mai devreme decât îi era permis. Piesa era poate perfectă pentru Eurovision: vocea Andrei, dansul băieţilor de la Simplu, costume de vampiri, ce mai! tot tacâmul. În schimb, din lipsă de altceva, au fost trimişi cei şase băieţi de la Locomondo, dar care au început direct cu stângul, fiind nevoiţi să schimbe numele trupei, în Todomondo, ca în final să eşueze pe un dezonorabil loc 13.

După succesele cu Luminţa Anghel şi Sistem, Monica Anghel şi Marcel Pavel sau Mihai Trăistariu, România nu a reuşit să surprindă cu nimic publicul european, deşi noi chiar ne gândeam la locul 1. Ceva ciudat se întâmplase, iar Kamara, Vlad, Bogdan, Valer, Andrei şi Ciro au găsit cu ce să se scuze: „A fost vot geopolitic, fără nici un dubiu”; „Nu vreau să mă gândesc la sabotaj, dar s-au întamplat numai rele - povestea cu cameramanul care filma aiurea, fără decupaje pe scenă, negativul prea încet”; „Eurovision a devenit un concurs unde nu primează muzica, ci orientările sexuale ale concurenţilor”; „Locul întâi e un mesaj pentru lesbiene, iar cel de-al doilea pentru homosexuali”. Bun, dar lucrurile astea abia acum le-au descoperit? Oare Trăistariu de nebun a zis că va concura pentru Rusia de acum încolo? Nu cumva a realizat cu un an în urmă că votul la Eurovision nu poate fi altfel decât geopolitic şi că nu are şanse să urce mai sus de locul trei reprezentând „tricolorul”? Oare românii nu au notat cu 12 puncte prestaţia Moldovei? Multora le-a plăcut Natalia Barbu, dar să nu exagerăm, pentru că nu altceva decât o Andreea Bănică de peste Prut.

Şi atunci de ce să căutăm scuze şi nu soluţii. Toată lumea era conştientă că în 2006 a câştigat o trupă de monştri, care cânta heavy metal. Pe locul doi, anul acesta, a ieşit o trupă din Ucraina îmbrăcată în poleială care cânta „ein zwei drei, eu ţi-o dau şi tu mi-o dai” şi ceva cu „ailiuliu”, pe muzică de fitness. Aşadar, ce soluţii ar mai rămâne pentru noi? Păi din punct de vedere geopolitic, am putea împărţi România în nouă ţări mai mici şi să trimitem la Eurovision câte un reprezentant din Crişana, Maramureş, Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi Bucovina. Atunci poate ar obţine şi TodoRomânia mai multe note de zece şi s-ar număra printre favoritele la titlu.

Dar de ce să fim printre favorite şi nu chiar favorita? Ce e mai simplu decât să atingem şi latura cealalată, a orientărilor sexuale şi să mizăm pe succesul obţinut în 1998 de Dana International, care câştiga al treilea trofeu din istorie pentru Israel. Mai nou avem şi pretendent(ă) la acest rol. Nimeni alta/altul decât „revelaţia anului 2006” - NAOMY. Născut(ă) în urmă cu 30 de ani în singura cetate medievală locuită din Europa, Sighişoara, Naomy a plecat în 1992 la Bucureşti pentru a-şi începe cariera muzicală, iar în timp a câştigat mai multe (cele mai multe scrie pe site-ul oficial) festivaluri de muzică uşoară din România. Probabil era vorba de festivaluri ca Tataia, Capra de Aur, dar nu asta contează cel mai mult, ci faptul că Naomy „a cântat şi va cânta întotdeauna LIVE”. În 2000 a luat o pauză muzicală, de cinci ani, din cauza personalităţii ei în schimbare. A revenit în forţă odată cu prima parada Gay din România, iar în 2006 a lansat primul album oficial „Un nou început”. Aşadar, domnule Dan Manoliu, nu mai staţi pe gânduri, Naomy este salvarea României la Eurovisionul din 2008. Câştigul este garantat, iar noi putem liniştiţi să fugim din ţară. De ruşine… Către o ţară deşteaptă, ca Italia, care s-a retras din acest circ homo-geo-penibilo-politic numit Eurovision.

Dacă nu aţi aflat deja, vă anunţ eu că Guvernul a aprobat minivacanţa de 1 mai. Mai exact, ministrul Muncii, liberalul (cred) Paul Păcurar, a declarat ziua de luni, 30 aprilie, liberă. Ştiu că pe 90% dintre voi nu vă „afectează” chestia asta - fiind pentru bugetari, elevi, studenţi -, dar am zis să vă fac în ciudă . Totuşi, vă puteţi face liber pentru a merge la Braşov, măcar duminică, când este ziua de debut a primului festival medieval din oraşul de la poalele Tâmpei. Sunt convins că deja v-aţi făcut rezervări prin zonă şi că ne vedem p-acolo, aşa că nu mai are rost să vă spun că evenimentul din Braşov, intitulat „Turnirul Armelor Cavalereşti”, va cuprinde diverse demonstraţii de lupte cavalereşti, ceremonii de învestire cavalerească, teatru în aer liber, muzică medievală, atelier de fierărie, o şcoală de moravuri medievale sau expoziţii de steaguri şi blazoane. 

În altă ordine de idei, să clarificăm şi cum e cu ziua aia liberă, că doar nu credeaţi că Păcurar o dădea de la mă-sa. Paulică a propus ca ziua de luni, 30 aprilie, să fie liberă, orele lucrătoare urmând a fi recuperate într-o sâmbătă. 5 sau 12 mai, zice el, 19 mai aş înclina eu să cred . Şi că tot veni vorba despre ziua referendumului şi în condiţiile în care sper ştiu că sunt mulţi oameni care citesc blogul meu,  competenţi, vă întreb: eu cu cine beeeep mea votez? Şi, ca să dau şi câteva elemente ajutătoare, vă mărturisesc că nu îmi place nici Băse, dar nici modul în care procedează contestatarii lui.